Partea I

1

Anya

Așa cum se întâmplă mereu în ultimele luni, părăsesc biroul soțului meu cu capul plecat. Părul îmi învăluie fața, împiedicându-mă să văd altceva decât vârful pantofilor negri ai agenților de securitate care mă așteaptă în fața ușii.

Sunt trei perechi astăzi, nu două cum sunt obișnuită, însă nu-mi ridic privirea. Trec pe lângă ei, pentru ca o clipă mai târziu să mă opresc, tresărind la auzul vocii dure și încărcate de nemulțumire.

– Anya!

Durerea din stomac mi se accentuează și simt că iau foc. Aproape că-mi vine să vărs la gândul că trebuie să-i văd din nou chipul. Rămân o clipă în loc, apoi, prefăcându-mă netulburată, mă răsucesc pe călcâie. Ridic privirea și mulțumesc în gând că am învățat să nu mai plâng atât de ușor. Aștept curioasă următoarea lui replică, înfricoșată totuși că m-ar putea umili din nou în fața echipei de securitate. De Martin nu-mi mai este jenă, după ce m-a adunat de pe pardoseala rece și udă a băii, tremurând goală și cu pielea înroșită de palmele soțului meu, însă pe Anton îl cunosc de puțin timp. Mai mult, a mai apărut un bărbat, care în urmă cu o oră nu se afla la ușă și despre care nu știu nimic, nici măcar cum arată.

John mă provoacă, făcându-mă să aștept. Probabil că e curios să afle cât de repede îmi pierd răbdarea astăzi sau poate doar îmi admiră obrazul înflăcărat de atingerea lui dură.

– La șase să fii gata, cinăm la Minoli.

Rânjetul de pe fața lui îmi provoacă greață. Știu exact ce înseamnă cina din seara asta.

– Îngrijește-te să arăți impecabil, îmi spune. Pune-ți o compresă cu apă rece pe obraz. Vrei să arăți bine la aniversarea noastră, nu-i așa?

Deși sunt obișnuită cu replicile lui usturătoare, simt cum fața mi se încinge. Aproape că icnesc de dezgust și fără să-i răspund, cu toate că sunt conștientă că asta îmi va aduce o mare bilă neagră, mă întorc cu spatele, plecându-mi în același timp capul.

– Familia Morgan ne va fi alături, vom sărbători împreună, adaugă el.

Doar un miracol face ca picioarele să nu-mi cedeze, căci genunchii îmi tremură atât de tare încât am impresia că se vor desprinde din articulații. Ce mama naibii? Își aduce amanta la cina aniversară? Nu că mi-ar păsa cine va sta la masă, dar să aibă tupeul s-o invite pe femeia cu care și-o trage de mai bine de un an și să mă oblige să îi stau alături, depășește orice limită. Desigur, nu și pe cea pe care a întrecut-o deja când mi-a dat prima palmă peste față sau când m-a împins în perete.

Cu pași hotărâți, mă îndepărtez în tăcere. Liniștea care s-a așternut în jur este scoasă în evidență de zgomotul ascuțit pe care îl fac tocurile pantofilor mei.

Nu știu de ce, dar astăzi mă simt mai rău decât de obicei. Am avut timp atâtea luni să mă acomodez cu ideea că John n-o să accepte niciodată divorțul, să devin imună la vorbele lui, să mă obișnuiesc cu sancțiunile fizice pe care îi place atât de mult să mi le aplice. Mă întreb de fiecare dată de ce accept ceea ce-mi face și îmi jur mereu că e ultima dată. Sunt zile în care curajul nu mă părăsește și continui să sper că am o șansă la libertate și fericire și dacă voi stărui, până la urmă mă va lăsa să plec. Nici măcar nu știu de ce se încăpățânează să mă țină lângă el. Are o relație cu altă femeie. De mine nu s-a mai atins de aproape un an, în afara palmelor pe care mi le dă din când în când, atunci când fie gura mea slobodă îl face să-și iasă din fire, fie îl jignesc comportându-mă nepotrivit în public. Faptul că stă departe de mine este o consolare, singurul aspect care îmi convine în toată această situație. Să-i simt buzele peste ale mele sau degetele atingându-mă intim, ar fi cu siguranță înfiorător.

M-am întrebat de atâtea ori ce îl determină să ne țină legați prin căsătoria asta, când nici măcar pentru el nu este o situație comodă. De ce continuă să se întâlnească pe ascuns cu amanta, când aș fi foarte fericită să-i redau libertatea? În afară de mine și, probabil, Martin, nu cred că altcineva știe adevărul. Banii nu sunt un motiv pentru el, asta e lesne de priceput, lucru care mă derutează și mai tare. Nu mi-a dat nicio explicație privind refuzul de a semna actele, iar eu continui să i le pun în față. De cele mai multe ori plec din biroul lui planificându-mi următoarea vizită, însă nu și astăzi. Azi nu sunt bine, iar Martin simte asta din postura mea, din felul în care respir, mai rapid și mai superficial, din neîndemânarea cu care mă urc în mașină și din greutatea cu care înghit nodul din gât care nu vrea să mă lase în pace.

Înainte de a închide portiera, Martin se apropie și-mi întinde cutiuța cu cremă de arnică, pe care s-a obișnuit s-o poarte cu el de când mi-a cumpărat-o prima dată, după ce a văzut cât de greu mi se vindecă pielea și câte zile a trebuit să-mi maschez petele vineții. O iau din mâna lui fără să-i mulțumesc pentru că vocea m-a părăsit, însă nu-mi fac griji, Martin știe cât îi sunt de recunoscătoare.

– Anya, voi lipsi o perioadă, vreo două săptămâni, poate trei. Jesse îmi va ține locul.

Mă încrunt. Nu înțeleg ce vrea să spună, însă mă liniștește rapid.

– Jesse Hunt. Poți să ai încredere în el. Ai grijă de tine.

Nu mă mulțumește răspunsul lui, însă aprob tacit din cap. Martin închide portiera și apoi discută cu cel care se pare că se numește Jesse Hunt.

– Nu-i place să-i vorbești și nici s-o privești. Obișnuiește să meargă pe diguri în partea de est a plajei. Astăzi trebuie să fiți la patru înapoi la penthouse și la cinci și jumătate porniți spre restaurant. Ai programul pentru următoarea lună pe e-mail. Citește-l.

– Dacă o să-mi mai spui vreodată ce am de făcut, ca și cum n-aș fi studiat dosarul ei de o sută de ori și n-aș ști pe de rost programul pentru următoarele săptămâni, o să mă asigur că n-ai să mai lucrezi pentru mine.

Zâmbesc fără să-mi dau seama, surprinsă că cineva a îndrăznit să-i răspundă lui Martin pe tonul ăsta și mai ales să-l amenințe. Curioasă de cum va continua discuția, îmi ascut simțurile și ascult.

– Sunt agitat, Jesse. Aproape că am uitat cu cine stau de vorbă. Chiar și așa, îți dau un sfat. Ești prea sigur pe tine, iar asta o să-ți aducă necazuri.

– Bătrân nesuferit.

Chicotesc de una singură și mă întreb cine o fi tipul, de își permite atitudinea asta în fața lui Martin. Să lucrezi pentru mine, așa i-a spus în urmă cu câteva secunde. Hm, interesant! Curioasă din cale afară, mă uit pe sub gene la bărbatul care se așază la volan. Când se întoarce și mă privește fix în ochi, tresar și clipesc des. Îmi simt obrajii arzând, dar nu pentru că se uită atât de atent, de parcă ar încerca să mă citească, și nici pentru că e foarte arătos, ci pentru că știu că urmele degetelor lui John sunt încă vizibile, iar asta mă face să mă umplu de rușine. Mă holbez la el și nu înțeleg de ce o face și el. Aștept o reacție, și în cele din urmă aceasta apare.

– Sunt Jesse Hunt și dețin agenția de securitate la care a apelat soțul dumneavoastră. De mai bine de zece ani sunt antrenat să fiu însoțitor personal și gardă de corp. Fac asta pentru că îmi place să fiu în acțiune, deși în ultima vreme am fost nevoit să renunț la munca pe teren. Începusem să mă plictisesc să stau într-un birou și să fac pe șefu’. Martin va lipsi pentru următoarea perioadă, așadar v-ați pricopsit cu mine. O dată pentru că sunt singurul din firmă mai bun decât el, deși n-o să recunoască niciodată, dar mai ales pentru că Martin m-a rugat să preiau sarcina asta. Se pare că sunteți foarte importantă pentru el, dacă eu am fost singura lui alegere pentru a vă ține în siguranță.

Înainte să înceapă să vorbească și-a scos ochelarii și i-a sprijinit pe cap. De atunci îi studiez irisurile și deja știu că un halou de un verde foarte închis îi înconjoară verdele de jad din mijloc, punându-i în evidență irizațiile aurii. Știu și cum buza de jos îi coboară de fiecare dată când face o scurtă pauză, lăsându-i gura întredeschisă. Mă sperii și mă concentrez asupra gurii mele, încercând să-mi dau seama dacă e închisă sau nu.

– Domnul Brown este clientul meu și dorința lui a fost să vă spun doamna Brown, însă pentru o bună înțelegere și desfășurare a lucrurilor este stipulat în contract că voi respecta doleanțele persoanei pe care o supraveghez și o protejez, mai presus de cele ale angajatorului. Astfel, vă aduc la cunoștință că, respectând anumite limite, cuvântul dumneavoastră primează. Dacă doriți să mă adresez cu Anya sau cu doamna Brown este alegerea dumneavoastră.

N-am permis nimănui în afară de Martin să-mi spună pe nume, însă înainte să procesez ce tocmai am auzit, gura mi-a luat-o înainte și a răspuns.

– Anya este în regulă.

Pare că răspunsul a fost mulțumitor.

– Perfect, Anya. Acum ar trebui să știi că n-am să mă port cu tine așa cum m-aș purta cu o păpușă fără creier și fără personalitate. O să-ți vorbesc mereu, atâta timp cât nu-ți exprimi dorința să tac, o să te privesc în ochi de câte ori consider că este important să aflu cum te simți, atunci când nu vei vrea sau nu vei putea să-mi confirmi verbal acest lucru, și o să-ți invadez spațiul personal de câte ori mi se va părea imperios necesar. O să te rog să-mi spui dacă ceva nu este OK sau nu-ți convine, iar eu voi încerca să găsesc altă metodă prin care să-mi desfășor activitatea. Dacă voi presupune că siguranța ta e în pericol, voi ignora dorințele tale și voi face ce știu că trebuie făcut. Nu ai voie să mă minți. Ăsta este singurul lucru pe care nu-l tolerez. În cazul în care se va întâmpla asta, voi rezilia contractul. Am fost clar, Anya?

Nodul din gât nu mi-a cedat, dar de data asta nu este din cauza umilinței lui John, ci a tonului autoritar al bărbatului din fața mea, care pe lângă seriozitatea de care dă dovadă, îmi inspiră un sentiment de siguranță, de protecție, o încredere pe care o resimțeam doar lângă Martin.

Îi ignor întrebarea, considerând-o stupidă și îl chestionez în privința lui Martin, principala mea preocupare acum.

– Martin este bolnav? Că nu înțeleg de ce trebuie să lipsească atâta timp.

– Unde dorești să mergem? Acasă sau vrei să te plimbi?

Ce naiba? I-am adresat o întrebare.

– Te-am întrebat ceva, îi spun.

Se întoarce în scaunul lui și mă privește în oglindă.

– Și eu pe tine, dar cum nu mi-ai răspuns, am crezut că asta este opțional.

Mă holbez la el și nu-mi vine să cred că mi-a vorbit așa.

– Ar trebui să-ți dai cu cremă pe obraz. Cu cât întârzii mai mult, cu atât mai greu se va vindeca.

Inima stă să-mi iasă din piept și se pare că ce n-a reușit John să facă astăzi, a reușit Jesse. Ochii mi se umplu de lacrimi și abia dacă sunt în stare să le înfrânez. Clipesc des și mă concentrez asupra acestui lucru.

– N-o să mă prefac că nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise sau că nu am auzit cum ai icnit când palma lui ți-a lovit obrazul. Sunt instruit și educat să ofer siguranță. Cred că îți dai seama că nu tolerez un astfel de comportament. Însă nu este slujba mea să te protejez de soțul tău. Asta numai tu poți face. Dar n-am să pretind că nu știu ce se întâmplă.

Îmi mut privirea pe geam și nu-mi doresc altceva decât să plecăm din locul ăsta, să mă ascund printre stabilopozi, să stau în bătaia razelor soarelui și să uit de mine.

Sunt furioasă că mi-a aruncat adevărul în față fără menajamente. Desigur că nu el e de vină pentru mizeria prin care trec, însă a făcut să sune totul atât de real.

Își drege glasul, atenționându-mă, dar îl expediez cu un fluturat din mână, fără să-l privesc.

– Condu și nu mai vorbi.

– Ah, da, și asta. Sunt garda ta de corp, sunt cel mai important om de lângă tine. Ai nevoie de mine și mă vei trata cu respect. Nu sunt lacheul tău, așa că vreau să fii atentă la ton. Poți să-mi ceri să-ți aduc cireșe confiate la ora trei dimineața, dacă sănătatea ta fizică sau mintală depinde de asta și îți voi aduce, dar nu mă trata cu dispreț. Nu e nimeni responsabil pentru situația ta, nu-ți răsfrânge frustrările asupra altora.

Cuvintele lui mă fac să-mi întorc capul spre el și abia acum văd că și el se uită la mine.

– Îți cer scuze, șoptesc.

– Scuzele îți sunt acceptate. Spune-mi unde vrei să te duc.

Pe o altă planetă, dar nu pot să-i cer asta pentru că e imposibil, așa că mă mulțumesc să-i spun că vreau să merg la diguri, iar el demarează și mă duce exact unde l-am rugat.

Vântul bate cu putere astăzi, însă chiar și așa soarele este arzător, făcându-mi pielea să se încălzească imediat. Îmi scot pantofii cu toc și-mi dau sacoul jos. Jesse propune să le lăsăm la mașină și i le înmânez, așteptând desculță la marginea aleii.

La un pas în spatele meu îl văd cum își scoate și el sacoul și pantofii, apoi șosetele și își suflecă pantalonii până la nivelul gleznelor. Își răsucește manșetele cămășii și își slăbește nodul de la cravată, apoi se apropie.

– Arată-mi ce e atât de minunat aici! De ce e locul tău preferat?

Zâmbesc. Atitudinea lui relaxată mă binedispune. N-am întâlnit niciun angajat până acum care să-mi vorbească așa. Cu siguranță, asta se datorează și faptului că este plin de încredere și stăpân pe situație, pe lângă faptul că este propriul lui șef.

– Chiar vrei să-ți arăt?

– Am încotro? Dacă ție îți place să-ți expui tenul în arșița asta, atunci va trebui să-mi placă și mie.

– Poți să rămâi în mașină. Nu stau mai mult de o oră.

– O oră?! O să facem dracului insolație dacă stăm pe plajă atât de mult la ora asta.

– Ți-am spus, nu ești obligat să vii.

– Iar eu îți spun că indiferent unde mergi sau ce faci, cât timp ești sub supravegherea mea, voi fi la cel mult un pas distanță de tine.

– Și dacă trebuie să merg la toaletă?

Simt cum mă înroșesc imediat și îmi vine să-mi dau două palme pentru că am spus una ca asta. Dar Jesse nu pare deloc deranjat de întrebare.

– O să stau lângă tine să faci pipi și promit că nu o să mă uit, răspunde vizibil amuzat.

O, Sfinte! Oricât de mult regret replica mea stânjenitoare, Jesse mă ajută să-mi treacă repede și să mă relaxez.

– Scuze, nu am vrut să spun asta.

– Ba ai vrut, dar e OK, nu m-am rușinat.

Chicotesc pentru a doua oară în ultima oră și-mi prind părul cu mâinile, îl încolăcesc într-un coc și-l prind cu o șuviță, sperând să stea ridicat măcar zece minute, căci soarele începe să mă încingă.

– Îmi place să mă ascund printre tetrapoduri. Uneori valurile se izbesc cu atâta putere încât se resimt ca un duș rece. Probabil că nu vrei să-ți uzi hainele, așa că ar trebui să rămâi aici.

– Nu o să mi le ud pentru că o să mi le dau jos.

Îmi întorc privirea spre el.

– Cum adică?

– O să mă dezbrac și o să vin cu tine printre pietre.

            Bineînțeles că nu vorbește serios. Sau?

– Dar…

– Sunt bodyguard, Anya, nu manechin. Nu trebuie să port costum și să arăt bine, trebuie să te protejez, iar asta pot face și la bustul gol.

Tocmai asta e problema, că probabil arată la fel de bine și dezbrăcat. Ba nu, sigur arată și mai bine.

Nu știu ce-a fost cu gândul ăsta care mi-a străfulgerat prin minte, dar ar trebui să-mi revin și să-mi văd de plimbare.

– Sau mai bine nu. O să mă rezum la o plimbare.

– Cum dorești.

***

N-am mai schimbat nicio vorbă până am ajuns acasă, adică aproape două ore. Jesse nu mi-a mai adresat nicio întrebare, iar eu i-am spus doar că vreau plecăm, după ce soarele îmi înfierbântase tot trupul.

Pornesc apa la cadă și adaug puțin ulei de vanilie. Mă dezbrac și intru în apa parfumată, îmi sprijin capul de tetieră și închid ochii. Mirosul dulce îmi alintă simțurile și mă relaxează. Întind mâna după paharul cu Chardonnay pe care l-am adus și sorb o gură din vin. Aproape inconștient, îmi plimb lent mâinile peste umeri, coborând cu nerăbdare peste sânii plini, deja umflați de excitație. Îmi ciupesc sfârcurile întărite și mă bucur de senzația care ia naștere între coapsele mele. Nerăbdătoare, alunec cu degetele sub apă și le strecor adânc în miezul moale și cald, cuprinsă de o dorință violentă de a-mi da drumul cât mai repede pentru ca pe urmă s-o iau de la capăt. Cu o mână pe sâni, strângând cu nerv de moliciunea lor, și cu cealaltă adâncită între picioare, las două degete să alunece în mine iar și iar, împingând cu fiecare pătrundere tot mai adânc și mai rapid. Îmi fac loc, ridicând un picior peste marginea căzii, lovind din greșeală paharul de vin care aterizează cu un sunet cristalin pe gresie, și-mi dau drumul zgomotos, gemând prelung, penetrându-mă încă cu degetele, incapabilă să mă opresc, pregătită pentru încă un orgasm.

Ușa izbită de perete mă face să înțepenesc cu mâna între coapse, rămânând cu gura deschisă și holbându-mă la bărbatul din fața mea. Șocată și cuprinsă de rușine, icnesc și înjur în gând, când îl văd pe Jesse căscând ochii la mine.

Întind rapid mâna după prosop și mă acopăr în timp ce mă ridic în picioare, încercând să ies din cadă.

– Zeule mare! aproape că țip.

Nu știu ce exprimă chipul lui Jesse. Uimire, spaimă, amuzament, însă e cât se poate de clar că a înțeles exact ceea ce tocmai s-a petrecut în baie.

– Niciun zeu, doar eu.

Mârâi nemulțumită, în timp ce dau să pășesc pe gresie. O secundă mai târziu, întinde mâna și mă oprește.

– Sunt cioburi pe jos, te scot eu.

Îi resping mâna întinsă și mă întorc spre partea cealaltă a căzii.

– Nu fii încăpățânată, sunt cioburi peste tot!

            Întinde brațele, făcându-mi semn să mă apropii. Ridic o sprânceană și analizez posibilitatea să ies totuși singură din cadă.

– Ești naivă. Te-am văzut masturbându-te, doar nu ți-o fi rușine că te țin în brațe.

Casc gura, șocată de lejeritatea cu care expune problema și închid ochii, implorând divinitatea ca ceea ce mi se întâmplă să fie doar un vis. Își strecoară mâna în spatele genunchilor mei și-mi face semn să-i cuprind gâtul, apoi mă ridică și mă scoate din apă. Aproape că mă arunc din brațele lui când iese din baie și-l aud cum chicotește.

– În caz că te întrebi de ce am intrat peste tine într-un moment atât de intim, a fost pentru că am auzit un zgomot și nu mă refer la icnetele tale.

Fug în dressing fără să-i răspund, sperând că nu o să mă urmeze, ci o să iasă din apartament.

– Anya, continuă Jesse, era imposibil să nu te aud, nu te-ai înfrânat deloc, dar am intrat pentru că mi-a fost teamă că ai căzut și te-ai lovit.

Încă sunt cu spatele la el și nu știu dacă voi mai fi vreodată în stare să mă uit în ochii lui. Îl simt apropiindu-se și mă înfior din nou, scuturată de un frison fierbinte.

– Am crezut că ai plecat.

Replica mea pare o scuză, însă eram convinsă că sunt singură în apartament.

– M-am întors să-ți aduc rochia pentru diseară. Au lăsat-o la recepție când eram la plajă.

– Poftim?

Mă întorc și sunt mai șocată decât atunci când a dat buzna peste mine în baie.

– Într-o oră trebuie să plecăm spre restaurant. Ți-am adus rochia.

Mă încrunt și mă enervez în același timp, când înțeleg ce se petrece.

– N-am comandat nicio rochie, șoptesc ca pentru mine.

Tăcerea e apăsătoare și simt cum o tensiune se naște între noi. Ridic ochii. Mă țintuiește cu privirea, dar tace. O umbră se lasă peste chipul lui. Se încruntă și pare că abia se abține să vorbească.

– Asta numai tu știi.

Apoi își reia mina obișnuită.

– În legătură cu relația noastră, cât timp voi fi garda ta de corp, obișnuiește-te să mă aflu mereu foarte aproape de tine. Posibil să te aud când faci pipi sau când îți dai drumul, posibil să te aud râgâind sau sforăind, posibil să te aud cum gâfâi sau cum suspini în timp ce faci sex. Nu lăsa asta să te streseze.

Înainte să apuc să spun ceva, iese și-mi spune din mers să mă îmbrac pentru că în zece minute va trimite pe cineva să curețe cioburile din baie.

Mă reped spre ușa dormitorului și o închid, rezemându-mă cu spatele de lemnul masiv. Îmi desfac prosopul, lăsându-l să cadă la picioare, apoi îmi strecor din nou mâna între coapse și masez. Dornică să-mi mai ofer un orgasm, mă ating cu disperare, având grijă să nu fac zgomot și-mi dau drumul câteva clipe mai târziu, fericită și frustrată în același timp pentru că deja tânjesc după un altul, unul care să mă urce pe culmi înalte, unul care să mă facă să mă simt plină, unul pe care să mi-l ofere un bărbat, nu mâinile mele. Înghit în sec, resemnată, inspir mirosul de satisfacție pe care îl eman și pufnesc în râs la gândul că în urmă cu câteva minute Jesse a asistat la un asemenea moment, bucurându-se de priveliștea pe care i-au oferit-o picioarele mele larg desfăcute. Nu mă simt atât de rușinată pe cât ar trebui, ci mai degrabă excitată. La dracu’! Nu e bine deloc ceea ce gândesc. Ar trebui să mă opresc.

***

Am vrut să-l provoc pe John și să îmbrac o altă rochie, nu cea pe care mi-a trimis-o, însă o palmă pe ziua de azi este suficientă. Deja mi-e frică de el. În urmă cu nici cinci ani era atât de blând și de afectuos. N-aș fi crezut că poate să-mi adreseze vreun cuvânt urât, cu atât mai puțin să ajungă să mă urască. În ciuda faptului că nu-mi dă drumul și mă ține cu forța lângă el, mă urăște și asta se vede în fiecare gest sau privire.

Jesse oprește mașina în parcarea subterană a restaurantului și mă ajută să cobor exact când în dreptul nostru apare mașina lui John. Nu-l văd nicăieri pe Martin și încep să intru în panică, căutându-l cu privirea în stânga și-n dreapta.

– Martin e bine, o să-ți povestesc despre ce e vorba când ne vom întoarce, șoptește Jesse în urechea mea, când închide portiera și îl privesc recunoscătoare pentru că mi-a spus asta, dar și uluită că mi-a intuit gândurile.

John se apropie și-mi zâmbește arogant, strâmbând ușor din nas.

– Arăți mai bine decât mă așteptam. Ți-ai făcut transplant facial între timp, ce-i cu zâmbetul ăsta?

Nici nu mi-am dat seama că zâmbesc. Îmi reiau mimica serioasă cu care l-am obișnuit și îi accept cu silă brațul.

– La mulți ani, iubito!

– Sper că nu.

Cuvintele îmi părăsesc gura și îi stârnesc lui John un hohot de râs.

Îi ignor veselia și vorbesc.

– Ți-ai adus amanta la aniversarea noastră.

– Nu face o scenă, că îți va părea rău.

– Mă ameninți?

– Niciodată. Doar îți dădeam un sfat.

Nu știu de ce fac asta, dar mă opresc în loc și îi caut privirea.

– Te rog, John, lasă-mă să plec.

Îl implor. Pur și simplu, îl implor.

– Abține-te! Nu vrei să discutăm asta acum.

Îmi smulge mâna și o înfășoară în jurul brațului său.

Mă simt de parcă o bucată de sârmă ghimpată îmi înfășoară gâtul, dar nu cedez și continui.

– Recunoaște, John, nu ne mai iubim! De ce insiști să ne chinuim reciproc?

– Eu nu mă simt deloc chinuit. Sunt bine.

– Nu, nu ești, și nici eu nu sunt. Vreau să plec, atât îți cer.

– Nu-mi permit să pierd banii pe care i-ai lua odată cu plecarea.

Mă opresc în loc uluită.

– Poftim?

– Aş pierde o grămadă de bani. Nu o să accept asta niciodată.

– Ai înnebunit? strig la el și asta îl face să se încordeze. Aruncă o privire fugitivă spre mașinile noastre, probabil verificând dacă Jesse și Anton ne aud, lucru de care nu mă îndoiesc, având în vedere acuitatea auditivă de care Jesse a dat dovadă astăzi. Cu o uitătură înfuriată îmi prinde bărbia și mi-o ridică spre el.

– Ascultă-mă bine! Până n-o să găsesc o cale să scap de contractul prenupțial, nu te voi lăsa să pleci.

– Renunț eu la tine, John, fac orice. Nu-mi trebuie nimic. Îți dau tot ce am, doar lasă-mă să plec.

Aștept o secundă și uite că apare, mai repede decât m-aș fi așteptat, râsul lui diabolic.

– Și unde ar mai fi distracția?

Ochii îmi ies din orbite și inima aproape că-mi explodează. Nici n-am avut timp să gândesc ce urma să fac, căci palma mea se izbește cu putere de fața lui.

– Te urăsc!

E pentru prima dată când fac asta și nu știu de unde a venit atâta curaj sau, mai bine zis, atâta inconștiență.

Anton aleargă spre noi, la fel și Jesse, dar acesta din urmă e mai rapid și mă trage la o clipă distanță de a primi răsplata lui John, care rămâne cu mâna ridicată, spumegând de furie.

Degetele lui Jesse s-au încleștat în jurul umărului meu și mă trag în lateral, mutându-mă din raza de acțiune a lui John.

– E totul în regulă, domnule Brown?

Mi se întoarce stomacul pe dos la auzul întrebării lui Anton, de parcă nu ar ști foarte bine că nu este deloc în regulă.

Cu ochii încă arzând, mă privește amenințător.

– Va fi.

Și iată promisiunea că mai târziu voi plăti pentru imprudența mea. Întinde mâna spre mine și zâmbește.

– Vino, iubito, să ne bucurăm cum se cuvine de seara noastră!

Jesse îmi eliberează umărul și face un pas în spate, permițându-mi să trec.

Starea mi s-a agravat considerabil, amenințarea din vocea lui John augmentând agitația pe care deja o simțeam la gândul că urmează să-mi petrec seara alături de amanta lui John. Picioarele mi se împleticesc, dar mă redresez numaidecât. John rânjește din nou, iar eu știu câtă ură se ascunde în spatele înfățișării sale.

***

Am analizat toată seara comportamentul lui Evelyn și al lui John, am încercat să găsesc dovada că ar fi un cuplu, că ar avea o relație, că ar exista o scânteie cât de mică între ei, însă nimic nu a ieșit la iveală. Robert Morgan a fost extrem de afectuos cu soția lui. Fie nu știe ce se întâmplă în casa lui, fie nu-i pasă. Am jucat rolul soției cuminți și devotate, pentru a mai îndulci scena pe care am făcut-o în parcarea restaurantului. Felul în care s-au desfășurat lucrurile m-a pus pe gânduri. Am început să-mi pun întrebări dacă sunt întreagă la minte sau dacă unele lucruri se petrec doar în imaginația mea. Pe Evelyn și Robert îi cunosc de când îl știu și pe John, însă nu ne-am întâlnit de aproape un an, de când am descoperit mesaje intime între ea și soțul meu. John a negat cu vehemență și acum mai mult decât oricând îmi dau seama că nu va recunoaște vreodată, din moment ce se teme de contractul prenupțial. Însă noi nu mai formăm de mult timp un cuplu și dacă nu este Evelyn, atunci, fără îndoială, există altcineva.

Am atâtea întrebări la care încă nu am găsit răspuns. Pe unele am încetat să mi le pun, însă astăzi sunt disperată să deslușesc misterul. Vreau să aflu ce se întâmplă cu adevărat, vreau să ies din căsnicia asta. Nu-mi pasă de bani. Moștenirea primită de la tata este doar a mea și nimeni nu poate avea acces la ea, iar ceea ce pot pierde în urma divorțului este nesemnificativ pentru mine. Mă surprinde cât de ahtiat după bani se dovedește a fi John, pentru că averea lui e mult mai impresionantă decât a mea, și totuși tânjește după mai mult.

Sunt atât de obosită, încât nu-mi doresc altceva decât să plec acasă și să mă trântesc în pat. Vreau să dorm și să uit pentru câteva ore de toată mizeria în care mă aflu.

Ne salutăm la recepție cu soții Morgan și așteptăm liftul care să ne ducă spre parcare. Deși mor de nerăbdare să aflu de ce a trebuit să-i invite pe Evelyn și pe Robert la aniversarea noastră, decid să tac, epuizată.

Jesse e în picioare lângă mașină și ridică ochii spre noi când aude ușile liftului deschizându-se. Mă pătrunde cu privirea așa cum a făcut-o și la amiază în mașină, încercând, parcă, să afle în ce stare sunt, având în vedere că nu mă poate întreba așa ceva de față cu John.

Îi ofer un surâs, dar nu sunt sigură dacă l-am liniștit sau i-am întărit convingerea că nu mă simt bine.

– Rămâne cu mine în noaptea asta. Ești liber, îl expediază John din mână pe Jesse, surprinzându-l și pe el la fel de mult ca și pe mine.

Inspir zgomotos, șocată de decizia lui John. N-am mai dormit în același apartament de luni de zile. De ce ar vrea asta tocmai acum?

Casc gura, cerând din privire explicații, însă John mă ignoră. Acum mă tem cu adevărat de el. Ultima oară când am stat mai mult de o oră împreună, în apartamentul lui, nu mi-a fost deloc bine.

Probabil că Jesse citește panica din ochii mei, pentru că intervine.

– Doamnă Brown, mâine dimineață la ora opt aveți programată o ședință pentru probă.

Mă holbez la el derutată.

– M-ați rugat la amiază să reprogramez o probă pentru mâine dimineață. Balul caritabil e la doar o săptămână distanță, iar rochia se află abia în prima fază de croială.

Îmi revin rapid, susținându-i intervenția.

– O, e adevărat, John, am uitat. Am nevoie să mă pregătesc pentru mâine, mă voi trezi destul de devreme.

– Nu-ți face griji, iubito, voi avea grijă să nu te țin trează toată noaptea.

Insistența lui John îmi întărește convingerea că nu are de gând să renunțe la planul cu care m-a amenințat la începutul serii. Accept resemnată. Știu că nu mă va lăsa până nu voi face exact cum vrea. Îmi deschide portiera și mă invită să intru, apoi se așază lângă mine. Nici nu mă uit spre Jesse când mașina trece milimetric pe lângă acesta, însă îmi întorc privirea spre John și încep, nepăsându-mi că Anton este cu noi.

– De ce, dintre toate cunoștințele noastre, i-ai invitat exact pe Evelyn și Robert să ne fie alături la cina aniversară?

– Nu ți-a plăcut?

– Răspunde la întrebare!

– Și de când ascult eu ordinele tale?

– De ce vrei să vin la tine în apartament în seara asta? N-am călcat pragul penthouse-ului de mai bine de jumătate de an.

– Păi, și nu ți-e dor?

– De ce mă urăști atât de mult? Cu ce ți-am greșit?

            Vocea mi-e stinsă și, răpusă de oboseală, abia dacă îi mai aud răspunsul.

– Ești paranoică. Cum să te urăsc? Te invit la cină, îți chem prietenii, mergem împreună acasă să petrecem o noapte de vis, și tu mă acuzi că te urăsc?

Poftim?

Asta era? Aparență? De dragul cui și pentru ce?

Dacă m-am îndoit în seara asta de sănătatea mea mintală, am greșit cu desăvârșire. John e complet dat peste cap, nu eu. Și-a pierdut orice urmă de rațiune și pentru o clipă mi-e milă de el.

Îmi aduc perfect aminte cât de mult ne-am iubit, iar asta chiar nu este o plăsmuire a imaginației mele. Ne-am dorit și ne-am venerat unul pe celălalt o lungă perioadă de timp. Ce s-a întâmplat cu el de s-a transformat în cel de acum? Obișnuia să fie un bărbat carismatic, plin de voie bună, romantic și senzual, iar acum nu mai e nimic din toate astea. Cel puțin, nu cu mine.

Pufnesc într-un plâns mut și șoptesc.

– Ne-am iubit, John. Ne-am iubit atât de mult. Ce s-a întâmplat cu noi?

– Încă ne mai iubim, Anya.

Vocea îi sună atât de fals și mă întreb ce răspuns mi-ar fi dat dacă nu s-ar fi aflat Anton în mașină, așa că decid să tac și să repet întrebarea în apartament.

***

– Ce s-a întâmplat cu noi, John? Mă iubeai atât de mult.

Paharul din mâna lui aterizează undeva la un centimetru distanță de mine, izbindu-se de perete. Suspin și înțepenesc.

– Ești o proastă, dacă ai crezut măcar pentru o clipă că te-am iubit. Am avut un plan, care a fost complet dat peste cap de moartea lui Matt.

– Tata?! Ce legătură are tata cu asta?

– El era singura legătură, dar idiotul a trebuit să moară înainte să mi-l pun în aplicare.

– Ce vrei să spui? Explică-mi.

            Uluită de declarația lui, aștept tăcută un răspuns care să mă lămurească. Dacă am crezut că am habar ce se întâmplă cu noi, am greșit. N-am nici cea mai vagă idee.

– Oricum n-ai înțelege. E vorba despre bani, nu e de nasul tău.

– Vreau să știu.

– De când ascult eu de tine, Anya?

Tac și-l privesc cum se apropie.

– Nu ascult de tine și n-am făcut-o niciodată.

La asta nu m-am așteptat, dar când simt o durere ascuțită în falcă știu că este doar prima.

***

 Mă privesc în oglindă și-mi dau seama că pentru câteva zile nu voi mai ieși din apartament. John mă cunoaște suficient de bine încât să știe că singurul lucru care mă poate determina să nu merg la birou și să stau ascunsă în casă este să am fața umflată de plâns. Am mai ieșit lovită și vânătă, acoperind semnele cu fel și fel de produse de machiaj, însă atunci când ochii îmi arată precum ai unui curcan mahmur nu sunt șanse să ies în lume, iar John exact asta a făcut aseară. După palma care m-a făcut să amețesc, au urmat rafalele de reproșuri, amenințări, jigniri și zeci de vorbe umilitoare care până la urmă au condus la o noapte întreagă de plâns.

E opt și nu am coborât, deși știu că Jesse este aici de mai bine de jumătate de oră. Programarea la salonul de modă era o invenție, cu toate astea, Jesse a venit foarte devreme după mine.

Telefonul sună. Cu greu mă ridic de pe canapea și mă întind spre el. E un număr necunoscut, așa că nu răspund, dar un mesaj apare imediat pe ecran.

Coboară. Soțul tău a plecat în urmă cu cinci minute.

Îmi adun puterile și mă îndrept spre dressing-ul încă plin cu hainele mele, aleg o pereche de blugi și o bluză de mătase fără mâneci, apoi încalț o pereche de sandale cu toc înalt. Îmi las părul să curgă peste umeri și îmi pun ochelarii de soare. Abia dacă văd pe unde pășesc, dar un lucru e cert, ochelarii rămân exact acolo unde sunt acum.

Neoanele mari din parcarea subterană îmi sunt de mare ajutor și de parcă ar fi știut că urmează să apar, Jesse se ivește imediat.

Tresar când îl simt aproape lipit de mine.

– Ce s-a întâmplat azi noapte?

Scutur din cap și cuvintele îmi sunt doar niște șoapte.

– Nimic, nu s-a întâmplat nimic.

Flexează genunchii, atât cât să ajungă la nivelul feței mele și mă privește pieziș.

– Ce ți-am spus eu, Anya, că se va întâmpla dacă o să mă minți?

– Nu s-a întâmplat nimic, vorbesc serios.

– Îmi insulți inteligența.

Mă simt de parcă m-ar certa. Nu am chef acum de mustrările lui. Cine naiba se crede?

– Nu trebuie să-ți dai ochelarii jos ca să știu ce ascunzi. E opt dimineața. Nici măcar eu nu port ochelari de soare la ora asta și, crede-mă, am o reală problemă oftalmologică. Se numește fotofobie. Chiar și când e înnorat am nevoie de protecție, dar tu nu ai așa ceva, altfel aș fi știut.

Lacrimile încep să alunece șiroaie peste obrajii mei, ieșind cu obrăznicie de sub rama ochelarilor, adunându-se în bărbie.

– La dracu’! Asta ne mai lipsea, să începi să te smiorcăi într-o parcare subterană. Nu-i destul că ți-ai ieșit din fire aseară în subsolul restaurantului. Urcă în mașină, avem de discutat.

Pe bancheta din spate, mă încrunt spre Jesse, privindu-l nervoasă prin oglinda retrovizoare.

– Dă-ți jos ochelarii. Te-am văzut masturbându-te, nu o să mă impresionezi cu o față buhăită.

O, Doamne! Am uitat complet de episodul din baie.

Îmi smulg ochelarii și îi arunc spre el, furioasă. Pe de-o parte, pe Jesse, pentru că e al naibii de direct, și pe de alta, pe John, pentru că mă chinuie ca un dement de atâta timp. Dar mai ales pe mine, pentru că sunt cea mai proastă femeie din tot universul.

– Cine dracu’ te crezi? N-am nevoie de tine să-mi dai ordine.

– Da, așa e, pentru asta există soțul tău, dar n-am să discut cu tine acest aspect. E problema ta cum dorești să-ți trăiești viața, doar, te rog, n-o îngreuna pe a mea. Crize în public, bocituri în parcări, ochi umflați mascați de niște ochelari imenși la opt dimineața vor aduce cu sine paparazzi și reporteri. Nu știu pe ce planetă trăiești, dar soțul tău candidează pentru funcția de deputat de New Jersey. De ce crezi că ți-a întărit echipa de protecție și pozează ca soț devotat, sărbătorind aniversarea de căsătorie cu unul dintre actualii deputați liberali? Credeai că face asta pentru că e complet și iremediabil îndrăgostit de tine?

Mă schimonosesc la impactul cu realitatea pe care o cunoșteam, dar despre care nu știam că este atât de importantă, și-mi acopăr fața cu palmele.

– Aici poți să plângi, Anya. Nu-ți zice nimeni să nu bocești, să nu suferi, să nu te descarci, dar nu o face în văzul lumii. Știi câte camere sunt în parcarea restaurantului? Peste douăzeci. Te-a făcut să pari exact ceea ce și-a dorit, o soție geloasă și nebună.

Se oprește din vorbit, lăsându-mă să diger informația.

– Plângi, oricum nu mai ieșim nicăieri azi. Eventual la un carnaval, și asta doar dacă ne mascăm corespunzător.

Supărarea, tensiunea și oboseala mă fac să izbucnesc în râs și scot cel mai caraghios hohot de care am fost capabilă vreodată.

E pentru prima oară când îl aud pe Jesse râzând și mă opresc o clipă doar să-l ascult, apoi îl rog să-mi înapoieze ochelarii.

– O să rămân în apartament, nu e nevoie să stai la ușă, Jesse. Dacă voi avea nevoie, te voi suna, acum am numărul tău.

– Am presupus că voi putea sta confortabil pe canapeaua din living, nici nu mi-am imaginat că mă vei lăsa la ușă ca pe un câine vagabond.

Zâmbesc și scutur din cap.

– Ai presupus greșit.

***

– Vorbesc serios, Jesse, poți să pleci. Ne vedem dimineață.

– Iar eu vorbesc și mai serios, Anya. Nu mă mai minți niciodată.

Clatin din cap și mimez OK, apoi închid ușa.

2

Anya

Mi-am petrecut toată ziua de ieri alternând măștile faciale pe bază de avocado cu cele de lavandă, aplicând pungi de gheață și creme hidratante. Rezultatul? Spre seară am început să arăt ca un om normal, iar acum e deja mult mai bine.

Am vrut să-i scriu un mesaj lui Jesse, însă era cinci dimineața. Am făcut un duș și mi-am băut cafeaua cu gândul la Martin. Sunt îngrijorată pentru el și vreau să aflu cât mai repede ce se întâmplă. Ieri după-amiază l-am sunat, dar avea telefonul închis. Jesse mi-a promis că mă va lămuri în privința lui, însă n-a făcut-o. Acum e momentul să aflu, așa că îl apelez.

– Ești gata? îmi răspunde, de parcă el m-ar fi sunat, nu eu.

– Gata pentru ce?

– De plecare. Ai lenevit toată ziua de ieri, astăzi ai o grămadă de recuperat.

– E șase. Unde să plec la ora asta?

– Astăzi chiar trebuie să mergi la salon pentru proba rochiei. Ai program la birou de la opt la douăsprezece, prânz cu directoarea grădiniței pentru copiii cu dizabilități „Alliance”, manichiură la ora trei și ședință de kangoo la cinci.

– Să înțeleg că te-ai trezit cu noaptea în cap, de ai avut timp să-mi citești programul.

– Îl știu pe de rost încă de zilele trecute.

Îmi dau ochii peste cap și zâmbesc. E mai rău decât obișnuiește Martin să fie. Și el îmi știe mereu programul, însă Jesse pare mult mai atent la detalii.

– De fapt, te-am sunat să te întreb despre Martin. Ai promis că o să-mi explici despre ce e vorba.

– Deschide ușa și lasă-mă să intru, dacă ai chef de povești. Ar fi mai confortabil să le avem cu o cafea în față.

Mă grăbesc spre hol, cu telefonul la ureche și mă uit pe vizor, holbându-mă la fața zâmbitoare a lui Jesse, apoi deschid ușa și mă încrunt.

– Ce faci aici, la ora asta?

– Sunt aici de o oră, Anya. M-am gândit că dacă te-ai culcat odată cu bebelușii, te vei trezi devreme.

Îl las să intre și închid ușa după el.

– De unde știi la ce oră m-am culcat aseară?

Se uită la mine cu o mimică plină de reproș.

– Anya, sunt camere cu senzor peste tot în casă. La nouă și opt minute s-a încheiat orice activitate. La patru douăzeci și unu ai intrat în baie, apoi te-ai dus în bucătărie și ți-ai băut cafeaua. Încă se simte miros de cafea proaspăt măcinată. Acum paisprezece minute ai intrat în dressing, după care mi-a sunat telefonul.

Zâmbesc încântată că cineva este atât de atent la mine, apoi îmi dau două palme mental și mă străduiesc să nu mă flatez pentru asta. El este bodyguard-ul meu și e meseria lui să știe exact ce fac, când și unde.

– Arăți bine astăzi! Nu că ieri n-ai fi arătat, doar că azi ești odihnită și ochii îți strălucesc. Ești frumoasă, șoptește.

Face parte din fișa postului să mă măgulească? Sper cu disperare că nu, deși, chiar și așa, nu mă ajută la nimic.

– Te-ai înmuiat, bodyguard, replic în glumă, încercând să trec mai ușor peste complimentul lui.

Se așază pe scaunul înalt din bucătărie și mă urmărește cum pregătesc cafeaua. Făceam asta și cu Martin, în fiecare zi. Ne beam cafeaua împreună și vorbeam despre program. Cu Jesse mă simt diferit. Îmi place, dar sunt ușor tensionată. Nu sunt în largul meu, așa cum sunt cu Martin. Sunt mai atentă la mine, la gesturi, la vorbe, la cum mă mișc, la cum mă uit la el, la cum se uită la mine. Of, la dracu’! O emoție puternică mi se aprinde în pântece și mă străduiesc s-o resping, pentru că nu vreau să-i cad pradă.

– Sunt orice, numai moale nu. Nici acum, nici altă dată.

Înghit în sec, analizând secunde bune răspunsul lui și mi-e teamă să mă întorc, pentru că nu vreau să-l privesc acum, nu după replica asta. Poate o fi în imaginația mea, dar nu pare să fi vorbit despre același lucru. Nu vreau să mă gândesc la cât de moale sau tare e el. O, Doamne! Sunt o ipocrită! Nu vreau să recunosc nici măcar în gând că mă gândesc la cât de tare poate fi Jesse. E greșit să fac asta. Foarte greșit.

Trec peste subiect și-l întreb:

– Spune-mi despre Martin. E bolnav?

– După noaptea nunții, posibil să aibă ceva probleme, dar nu de sănătate, cu siguranță.

– Poftim?!

Mă răsucesc spre el, cu ochii ieșindu-mi din orbite.

– S-a căsătorit ieri. Astăzi pleacă în Europa, în luna de miere.

– Cum adică?! Nici nu știam că are o iubită.

– Ei bine, a avut, acum are o soție.

– Jesse! Vorbesc serios! Cum naiba? Când? A fost mai tot timpul cu mine.

– Ei bine, zâno, să știi că avem și noi o viață în afara orelor pe care le petrecem protejându-vă pe voi.

Tonul lui nu-mi place deloc. Pare iritat că nu știam despre Martin.

– Presupun că ai dreptate.

Și are! Despre Martin nu știam că se însoară, iar despre Jesse, ce să mai zic? Îl cunosc de mai puțin de trei zile. Poate că are o familie, o soție, copii sau vreun câine pe care trebuie să-l scoată zilnic la plimbare.

Îi pun cafeaua în față. Nici nu l-am întrebat cum preferă s-o bea, am pregătit-o ca pentru Martin.

– Nu te bosumfla acum, îmi zice. Uite, măcar știi cum bea Martin cafeaua! Ăsta e un lucru bun. Norocul meu că o prefer la fel.

Îmi torn un pahar de suc de rodie și mă așez pe scaunul de lângă el, privind în gol. Mă simt atât de superficială. Cum a fost posibil să stau lângă Martin aproape trei ani și să nu știu că urmează să se căsătorească sau măcar că este într-o relație?! El îmi este mereu alături și are atât de multă grijă de mine, iar eu nu l-am întrebat nici măcar o dată ce mai face, cum a dormit sau dacă are vreun film preferat. Cum de am fost atât de egoistă?!

– Nu sunt căsătorit, dar promit să te invit când o voi face. Văd că ești tare necăjită că ai ratat nunta lui Martin.

Pufnesc în râs. Ei bine, în mod curios, mă liniștește să știu acest detaliu despre el, deși nu la asta mă gândeam.

– Nu-mi vine să cred că nu știu nimic despre viața lui personală.

– Dacă l-ai fi întrebat, ai fi știut. Îi place să vorbească despre Melania. Este iubirea vieții lui.

Mă uit la el și sesizez imediat dojana din privirea lui.

– Nu mă faci să mă simt deloc mai bine.

– Cine a zis că asta intenționam?

Trage aer adânc în piept și ia o mină serioasă.

– Știu că ții la Martin, este evident, nu trebuie să-mi spui asta. Poate că greșesc gândindu-mă că ești superficială. Nu te cunosc suficient încât să știu ce fel de om ești. Te simt ca pe un om sensibil, interesat de cei din jur. Poate ar trebui să te regăsești. Mi se pare că te pierzi pe tine. Mă pricep să citesc oamenii, iar cu tine e foarte ușor. Lași la vedere fiecare gând și sentiment care te cuprinde. De multe ori, asta este în dezavantajul tău, dar pe mine mă ajută. În meseria mea e important să-l cunosc bine pe cel pe care îl protejez. Ce vreau să spun e că ar trebui să ai mai multă grijă de sufletul tău. Nu-l lăsa să alunece în abis, s-ar putea să nu-l mai poți recupera.

Vederea mi se încețoșează și mă ridic de pe scaun. Întind mâna spre cutia cu șervețele și iau unul cu care îmi tamponez fața, îl arunc la gunoi și mă sprijin de blat, privind în gol pe geam.

Inspir adânc și suspin fără să vreau. Abia dacă mă mai recunosc, Jesse are dreptate. Mă pierd și nu știu ce să fac.

Simt un val de căldură în spate și știu că este el. Îl simt, deși nu l-am auzit venind.

– Nu am niciun drept să te întreb sau să-ți spun ce să faci, dar ceva mă îndeamnă s-o fac. De ce te complaci în situația asta, Anya? Trăim în secolul douăzeci și unu, știi nu? Cum poți să tolerezi așa ceva? Știu aproape totul despre tine. Știu ce avere impresionantă ai, din ce familie te tragi, știu ce școli ai terminat și câte acte caritabile faci, știu că ești pasionată de pictură și pian, știu că ai fost o adolescentă rebelă și ai devenit o femeie respectabilă și independentă. Ce s-a întâmplat de ai ajuns aici? Și știi ce? Nici măcar nu contează ce te-a adus aici, dar nu înțeleg de ce nu pleci.

Aș pleca, dar cum? John nu vrea să divorțăm. Cum să ies din asta?

– De luni întregi încerc să-l conving pe John să semneze actele de divorț. Nu știu de ce nu vrea și-am obosit.

– Te cred că ai obosit, dar gândește-te cât de obosită vei fi peste încă un an. Anya, te pierzi, n-o să mai rămână nimic din tine.

Nu mi-a spus nimeni asta. Deși vorbele lui mă ard mai rău decât ar face-o acidul pe piele, știu că are dreptate.

– N-o să-l convingi niciodată să divorțeze, dar îl poți constrânge. Pune-ți mintea la contribuție.

Se apropie și mai mult de mine și acum simt la propriu cum mă arde pielea. Dar acum e o senzație plăcută, la extrem față de acum câteva minute. Îmi doresc să-i simt pieptul lipindu-se de spatele meu, dar, desigur, nu e deloc un gând sănătos. Ar trebui să încetez.

Șoptește în urechea mea și mă înfior. Oricât de mult mă străduiesc să nu simt asta, nu pot, iar Jesse pare că-mi testează limitele intenționat.

– Are nevoie de tine pentru alegeri, de-aia nu renunță la tine. Dacă va câștiga, va avea nevoie în continuare de tine, până i se va termina mandatul. Ești dispusă să-i acorzi acești ani?

Mă sperie gândul ăsta și, Doamne, nu!, sunt sigură că nu voi supraviețui.

Mă prinde de umeri și mă întoarce spre el și, surprinsă de atingerea lui, inspir aerul dintre noi, iar în secunda următoare regret că am făcut-o, pentru că parfumul lui cu mosc și tabac mi-a pătruns acum în toți porii. Se pare că îl voi purta cu mine toată ziua, iar o parte din mine speră că și la noapte. Îmi atinge tâmpla cu degetul arătător și zâmbește. Fir-ar! De ce zâmbește?

– Fii isteață, zâno!

E a doua oară când îmi spune zâno și mi se pare că face mișto de mine. Nu știu dacă are vreo conotație ascunsă sau e doar un apelativ pentru a mă enerva. Culmea e că nu mă enervează, mă amuză.

– Haide, avem o zi plină!

Se îndepărtează de mine și mă înfrigurez, resimțind lipsa lui ca pe o rafală de vânt rece.

O, Doamne! Abia aștept să se întoarcă Martin, altfel o s-o iau razna lângă bărbatul ăsta.

***

De la discuția pe care am avut-o în bucătărie n-am mai vorbit foarte multe. În urmă cu câteva zile, Jesse mi-a propus să mut antrenamentul de kangoo la prima oră a dimineții, iar astăzi e a treia zi de când am făcut modificarea. Mă simt mult mai bine, mai vioaie și plină de energie.

Ies din duș și mă șterg rapid cu un prosop, apoi trag niște blugi pe mine și un tricou fără mâneci. Nu-mi mai pun sutienul, pentru că oricum trec pe acasă să mă schimb în haine office. Arunc în geantă toate lucrurile și plec, grăbindu-mă spre ieșire, însă mă izbesc de… Pieptul lui Jesse?!

– Dumnezeule, zână, mă dobori! Unde fugi?

– Scuze! Mă grăbeam să ies. Știu că nu-ți place să aștepți.

Tace o clipă, apoi replică.

– Am să te aștept cât e nevoie, Anya. Nu te preocupa pentru asta.

Mă privește și continuă:

– Ăsta e job-ul meu.

Oh, da! Exact.

Clatin din cap și trec pe lângă el, îndreptându-mă spre mașină.

E bodyguard-ul tău, Anya. Nu uita asta!

***

Momentul din vestiarul sălii de sport m-a indispus, deși sunt conștientă cât e de stupid să aibă efectul ăsta asupra mea. Sunt obosită și nu gândesc limpede. Ar trebui să mă calmez. Îmi tot spun asta, dar nu reușesc nicicum s-o fac.

Sunetul de apel al telefonului rupe în două liniștea din birou și-mi alungă gândurile. Oftez când văd pe ecran numele lui John și răspund fără chef.

– Vino la birou! Trebuie să vorbim.

– Lucrez.

– Fă cum ți-am spus! țipă, iritându-mi timpanul, apoi închide.

Magnific! Când credeam că nu mă simt bine, se dovedește că se poate și mai rău.

Drumul până la John îl parcurgem într-o liniște deplină, însă resimt multă tensiune între noi.

Jesse se oprește în fața ușii și înainte să intru mă prinde de mână, fixându-mi privirea.

– Vrei să intru? Dacă te simți mai în siguranță cu mine alături, să știi că am dreptul să te însoțesc oriunde.

Mă bucur să aud asta, n-am știut până acum acest detaliu. Martin nu s-a oferit niciodată. Apreciez că Jesse s-a gândit că așa mi-ar aduce un plus de confort, deși știu că a făcut-o doar pentru că ăsta e job-ul lui, iar el e un perfecționist.

– Sunt bine, dar îți mulțumesc!

Îmi dă drumul la mână și se lipește de perete cu spatele la ușă și mâinile încrucișate la piept.

E atât de frumos, mă gândesc în timp ce-i privesc profilul și simt un junghi în inimă. Nu e potrivit să simt asta pentru el. E cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla. Nici nu pot să gândesc cuvintele. E cu neputință.

Intru în birou și închid ușa în urma mea. Mă uit la ceasul de perete. E deja opt seara. Nu știu de ce m-a chemat John atât de târziu.

– Ia loc.

Hm, asta e ceva nou. De obicei stau în picioare în fața lui, permițându-i să mă umilească.

– Sunt bine așa, îi răspund.

Mârâie iritat.

– Poți fi măcar o dată docilă și să faci dracului ce-ți spun?

Rămân în picioare în mijlocul biroului, sfidându-l.

– De ce m-ai chemat, John?

– La balul caritabil nu ai voie să faci vreo scenă. Vei zâmbi toată seara și-mi vei răspunde la sărut de câte ori va fi cazul.

Casc ochii la el și scutur agitată din cap.

– Ai înnebunit? În niciun caz!

Mă întorc și dau să plec, dar mă prinde de mână, fără să mă strângă prea tare. Se înfrânează, pentru că nu-și permite să-mi lase urme. Nu acum, cu două zile înainte de bal.

– Ești soția mea și o să te porți ca atare. Dacă o să te sărut, o să-mi răspunzi, iar dacă o să vreau să fac sex cu tine după ce plecăm de la bal, o să-mi permiți.

Inima îmi bubuie în piept, gata să explodeze. O greață iminentă îmi urcă în gât și reacționez impulsiv, ca de obicei.

– Nu o să te atingi de mine nici măcar pentru o secundă!

Mă împinge spre ușă, lovindu-mă cu spatele de lemnul rece.

– O să ți-o trag chiar aici, dacă am chef, iar tu nu vei putea să mă oprești.

Nebunia pe care o citesc în ochii lui mă determină să tac. Mă sperie furia care a pus stăpânire pe John, dar nu intru în panică. Jesse e de partea cealaltă a peretelui și știu că va intra, dacă voi avea nevoie.

– John, te rog. Ești nervos, trebuie să te liniștești. Nici tu nu vrei asta.

– O, ba da!

Rânjetul lui machiavelic mă agită peste măsură. Nu apuc să clipesc de două ori, că mâna lui se înfige în sânul meu, strângându-l cu putere, provocându-mi durere. Îmi înghit un icnet și mă holbez la omul din fața mea, nerecunoscându-l.

– Chiar vreau asta, Anya. Și știi de ce?

Prelungește suspansul, privindu-mă pieziș, fără să continue. Îmi eliberează sânul, apoi mâna îi alunecă spre coapsele mele și se strecoară pe sub tivul fustei, urcând de-a lungul piciorului și cu o mișcare violentă îmi smulge bikinii. Zgomotul surd făcut de materialul care s-a rupt face ca sângele să-mi înghețe și înlemnesc, nevenindu-mi să cred ce întorsătură a luat situația.

– Pentru că am nevoie de un copil, iar tu mi-l vei da.

Lacrimile curg din propria lor voință peste obrajii mei, creierul meu e în colaps, inima îmi sângerează de durere.

– Niciodată, șoptesc, dar John pare să nu mă creadă.

– Niciodată să nu mă mai contrazici. Dacă vreau un copil, tu mi-l vei face. Am crezut că ai înțeles cum stau lucrurile.

Respir sacadat când îi simt răsuflarea pe obraz și mă rog în gând să se oprească, pentru că altfel o să fac tot ce pot ca să-l omor. N-aș vrea să-mi petrec restul vieții în închisoare, însă dacă mai stau chiar și o clipă atât de aproape de el, o să se întâmple.

Nu știu ce l-a făcut să se îndepărteze, dar sper că ceva din privirea mea i-a inspirat măcar puțină teamă.

Hohote răgușite îi părăsesc gâtul și se întoarce, reluându-și poziția în scaun, devenind din nou serios.

– Poți să pleci, ai înțeles ce am avut de zis.

Fără vreun cuvânt, cu mâinile tremurânde, apăs clanța și deschid ușa.

Jesse stă țeapăn în fața mea, de partea cealaltă a pragului, cu o mimică încordată și după ce mă cercetează cu privirea, descoperă pe parchet, la picioarele mele, ceea ce a mai rămas din chiloții mei. Ochii i se măresc puțin, însă eu zăresc unda de șoc din privirea lui. Scutur discret din cap și abia atunci își permite să respire. Se retrage într-o parte, îndemnându-mă să plecăm.

Lacrimile încă nu mi s-au uscat pe obraji și acum, mai mult decât oricând, am nevoie de mângâierea lui Martin și de cuvintele lui încurajatoare.

În mai puțin de cinci minute ne urcăm în mașină, iar când se așază la volan spune:

– Este peste puterea mea de a înțelege.

Întorc capul spre geam și mă las distrasă de agitația orașului. Deși se înserează, este un trafic infernal, iar zgomotul de afară îmi ocupă mintea, împiedicându-mă să retrăiesc ceea ce s-a petrecut în ultima oră.

Replica lui Jesse rămâne fără răspuns, iar discuția se încheie înainte de a începe.

Parchează la marginea trotuarului și mă conduce până la ușa apartamentului. Deschide ușa și inspectează spațiul, parcurgând toate încăperile, apoi iese și trage ușa după el, fără să-mi adreseze vreo privire sau să mă salute.

Rămân în hol și îi ascult pașii traversând coridorul până la lift, apoi ușile închizându-se, apoi nimic.

Mă prăbușesc lângă perete și cu genunchii la bărbie, cedez.

***

Îmi aduc aminte că am plâns, am scrâșnit din dinți, am țipat și am mârâit ca un animal furios, am lovit peretele și am ras cu mâna totul de pe măsuța din hol, făcând obiectele să aterizeze pe parchet. Acum stau în același loc, simţindu-mă îngrozitor de epuizată.

Mă ridic cu greu de pe pardoseală și după ce-mi scot pantofii, mă îndrept spre baie. Las hainele să cadă în urma mea, mai întâi sacoul, apoi rochia, sutienul și… Un sunet fin mă face să mă opresc în loc și să-mi rotesc privirea de jur împrejur, încercând să-mi dau seama de unde vine. Când se mai aude încă o dată, ridic capul și privesc direct în camera de supraveghere din colțul livingului. Un sentiment de teamă mă cuprinde și mă întreb dacă sunt doar camere cu senzori sau au și emisie video. Mă apropii, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă, când sunetul unui SMS îmi distrage atenția. Mă grăbesc spre hol să-mi iau telefonul și deschid mesajul.

Eu sunt. Am pornit sistemul video de supraveghere. Ai stat mai bine de o oră în hol și m-am îngrijorat. Voiam să mă asigur că ești bine.

Tastez în timp ce mă întorc în living, uitându-mă de la ecran la camera din tavan.

Mă poți vedea?

Acum nu, am oprit emisia video. Dar te-am văzut mai devreme.

Goală?

În timp ce te dezbrăcai.

Oricum, nu ar mai fi ceva de descoperit după ce m-a văzut în plin orgasm în baie.

Nu încercam să te spionez, doar voiam să știu că ești bine.

Pentru că ăsta este job-ul lui, Anya. Nu uita asta!

Ești foarte frumoasă.

Oftez, citind ultimul mesaj de mai multe ori.

Senzorii de mișcare sunt încă activi. Mișcă-te ca să știu că ești bine, altfel voi porni din nou înregistrarea video.

Zâmbesc și rămân neclintită. Și aștept.

O secundă, două, trei, patru…

Anya, te rog, mișcă-te.

Și aștept.

O secundă, două, trei, patru, cinci…

Te joci un joc pe care nu ni-l permitem, Anya.

Realitatea mă lovește din plin și după încă o clipă, mă întorc și plec. Apoi aud din nou același zgomot fin al camerei video care tocmai s-a deschis.

Zâmbesc și tastez.

Ai trișat.

Nu m-am putut abține.

Iar eu mă bucur să citesc asta.

***

Zăbovesc în baie mai mult decât de obicei și mă bucur de încă un orgasm, în timp ce mă gândesc la bodyguard-ul meu.

Mi se pare că lucrurile încep să intre pe un făgaș despre care nu știu nimic și habar n-am cum să reacționez. Îmi place de Jesse, dar mă tem să fiu sinceră până și cu mine însămi în privința asta. Mă gândesc la el și tânjesc după atingerea lui, însă asta este de domeniul fantasticului, este imposibil să visez la așa ceva. Te joci un joc pe care nu ni-l permitem. Vorbele lui îmi răsună în cap încă de atunci și nu le pot ignora.

Îmbrac un maiou și o pereche de pantaloni scurți din mătase neagră și mă cuibăresc sub așternuturi. Mintea mă duce la nopțile în care îl aveam alături pe John și sunt uluită de faptul că nu mi-am dat niciodată seama de adevăratele lui intenții. Am trăit în minciună în ultimii ani și eu habar n-aveam. Nu regret că s-a sfârșit ceea ce, de fapt, nici n-am avut cu John. Îmi pare rău doar pentru timpul pierdut. Aveam douăzeci și cinci de ani când l-am întâlnit și în mai puțin de jumătate de an ne-am căsătorit. Tata era la vremea respectivă senator al statului New Jersey, iar John era la începutul carierei lui politice. Pe atunci nu-i păsa prea mult de statutul politic, însă în timp l-a acaparat această patimă. Îmi aduc aminte cât de bine se înțelegea cu tata și cât de nesfârșite erau discuțiile dintre ei. Tata era fascinat de John. Băiatul ăsta o să-mi calce pe urme, era replica lui favorită.

Pauză de gândire. Creierul meu procesează o imensă revelație.

Imposibil!

Mi-a luat cinci ani să văd ceva ce era sub nasul meu încă de la început. Nu pot să cred!

Ceea ce John și-a dorit mereu a fost rangul politic. Încă de la început am văzut cum învăța tertipuri de la cei care erau deja în vârful piramidei și specula fiecare moment pentru a se remarca și a ieși în față.

A pierdut o grămadă după ce a murit tata. Asta a spus John zilele trecute. Cum de nu mi-am dat seama la ce se referea? Am crezut tot timpul că e despre bani. Ei bine, m-am înșelat din nou și am fost naivă și de data asta.

Acum știu. Mai mult decât banii, pe John îl interesează statutul social și politic. Ăsta este punctul lui sensibil. Fir-ar! Cum de nu mi-am dat seama până acum?

***

Ceștile de cafea sunt pregătite și pornesc aparatul exact când aud două bătăi în ușă.

Alerg în tălpile goale până în hol și deschid, fără să privesc pe vizor. A devenit un obicei ca Jesse să apară în fața ușii la ora șase și să ne bem cafeaua împreună, exact cum o făceam cu Martin, doar că diferit totuși.

Astăzi, Jesse este sobru și tensionat. Închid ușa în urma lui și măresc pasul, astfel încât să-l ajung din urmă și să-l cercetez cu privirea.

– Ce-i cu tine?

– A intervenit o schimbare în programul tău. Trebuie să ne adaptăm. Va trebui să renunți fie la ora de pictură, fie la prânzul cu Emma.

– De ce?

– Domnul Brown are o ședință foto la care vrea să participi.

– Ce?

Maxilarul îi tremură și mă mir cum de nu i se crapă dantura la cât de tare îl ține încleștat.

– Nu mi-a spus nimic aseară.

– Modificare de ultim moment.

– Nu!

Răspunsul mi-e clar și răspicat. E prima oară când Jesse mă privește de când a intrat pe ușă.

– Cum adică, nu?

Întreabă șoptit de parcă i-ar fi teamă să rostească întrebarea.

– Am o enteroviroză a dracului de contagioasă, n-am cum să ies din casă.

Pufăie enervat și scutură din cap.

– Termină, Anya. Nu fii copil! Nu așa scapi de probleme. Înfruntă-le ca un adult, nu le trata cu naivitate ca la cinci ani.

Am crezut că e nervos sau stresat, dar de fapt e supărat.

Mă așez în fața lui și mă ridic pe vârfuri ca să ajung cât de cât în raza lui vizuală.

– Stai puțin! Ce se întâmplă de fapt cu tine? întreb, cercetându-l.

Se încruntă pentru o secundă, apoi răspunde ca un robot.

– Nu-mi plac schimbările de plan. Mă agită.

– Pe dracu’!

Fața îi ia foc și asta mă înspăimântă. Nu știu dacă l-am văzut așa de când îl cunosc.

Apoi, ca la comandă, fața lui capătă o nouă mină.

– Haide, zâno, bea-ți cafeaua și treci la sală!

Mă expediază din două gesturi și dă peste cap ceașca cu cafea de parcă ar fi băut un pahar cu apă.

Îmi iau geanta de sport pe umăr și mă încalț, fără să-mi mai iau șosete, ies nervoasă pe ușă și aleg scările. Jesse ține pasul cu mine și ajungem deodată la mașină. Îmi deschid singură portiera, lovindu-l ușor cu ușa în braț. Îl aud cum pufăie exasperat, dar nu scoate nici măcar o vorbă.

Ora de kangoo este un eșec total. Sunt aeriană, lipsită de vlagă și de chef. Martinez îmi face observație la fiecare cinci minute și în cele din urmă strigă la mine să ies din antrenament.

Stau la duș mai mult decât de obicei, sperând ca Jesse să nu sesizeze că am ieșit mai repede.

– Ce s-a întâmplat?

Nici nu deschid ușa bine, că Jesse e lângă mine, interogându-mă.

– Am terminat.

Își privește ceasul.

– Cu douăzeci de minute mai repede?

– Încerc să ajustez programul ca să tratez problema cu responsabilitatea unui adult și să ajung la ședința foto a nemernicului meu soț.

Începusem pe un ton liniștit, dar pe parcurs starea mi s-a modificat, la fel și tonul.

– Iar ești isterică unde nu e cazul. Vino!

Îmi ia geanta și o aruncă pe umăr, apoi mă trage de braț și mă scoate din vestibul, grăbindu-mă spre mașină.

– Acum. Dă-i drumul! Urlă!

Mă holbez la el și aproape că-mi vine să râd. Aș face-o, dacă n-aș vedea pe fața lui cât e de furibund.

– Urlă, am spus!

– Nu vreau, șoptesc și mă afund în bancheta de piele.

– De ce? De ce, Anya? Mai devreme aveai poftă să te dai în spectacol. Fă-o aici, nu în public, fir-ar să fie! Dă-te în stambă aici, ferită de ochii viperelor care așteaptă să muște din tine, să se hrănească cu demnitatea și cu sufletul tău. De ce simți mereu nevoia s-o faci în fața altora? Chiar nu vezi încotro te îndrepți? Te vor mânca de vie!

Mârâie nervos în barbă și lovește volanul cu palma.

– Mama dracului, nici măcar nu știu de ce îmi pasă atât de mult!

Șoptește cuvintele, menite parcă numai urechilor lui.

Clipe de tăcere se aștern între noi și pare o eternitate până când vorbește din nou.

– Dacă îți dorești cu adevărat să evadezi, va trebui să te porți inteligent. Înfrânează-ți furia, reține-ți reacțiile impulsive și fii vigilentă. Caută și urmărește fiecare gest, fiecare cuvânt. Nimeni nu e perfect! La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, va apărea o situație pe care s-o observi și de care să profiți. Nu vor fi o sută, va fi una dacă ai noroc, cel mult două, dacă te-ai născut sub semnul unei stele norocoase. Nu rata clipa.

Nu-mi place resemnarea din vocea lui, dar nu-l întrerup, nu spun nimic, tac și aștept.

– Voi mai fi până mâine seară lângă tine, apoi Martin își va relua atribuțiile.

Aș vrea să-i cer să rămână în continuare bodyguard-ul meu, ba nu, l-aș ruga asta, l-aș implora chiar, dar mi-e prea rușine. Și, până la urmă, cine sunt eu să-mi ia în seamă rugămintea?

Nici n-am început bine ziua și mă simt lipsită de energie.

De parcă nimic nu s-a întâmplat, îmi pun ochelarii și privesc prin geam.

– Du-mă, te rog, acasă. Trebuie să mă schimb.

Cu un singur gest din cap, pe care îl observ cu coada ochiului, aprobă și pornește motorul.

***

Am renunțat și la prânzul cu Emma, și la ora de pictură, astfel încât să ajung la ședința foto.

Jesse a stat tot timpul undeva în spatele camerelor și obiectivelor de fotografiat, urmărindu-mi fiecare gest.

Când John m-a strâns în brațe și m-a sărutat, mai mult decât ar fi fost necesar pentru o poză, Jesse a întors capul. Am observat gestul și am simțit un junghi în piept când am citit pe chipul lui o combinație de furie și tristețe.

Când fotograful a făcut ultima poză și a anunțat ședința încheiată, mi-am luat geanta de pe scaunul lângă care stătea Jesse și cu o singură șoaptă l-am rugat să plecăm.

Drumul este lung, iar liniștea din mașină accentuează senzația, făcând să pară că ar dura o veșnicie.

Jesse mă conduce până la ușa apartamentului, rămânând în spatele meu, la jumătate de pas. Când m-am oprit să scot cartela din geantă, mi-a atins spatele cu marginile sacoului descheiat. Am tresărit, sperând că are să se apropie și mai mult, însă n-a făcut-o. I-am simțit doar respirația în ceafă.

Cu cartela încă în mână, fără s-o trec prin fanta ușii, număr adierile care îmi învăluie umerii.

N-am fost nicicând mai conștientă de senzațiile pe care le stârnește în mine și nu face nimic altceva decât să respire aproape, foarte aproape de mine.

– E totul în regulă, Anya?

Bineînțeles că nu.

Îmi adun toate puterile și mă răsucesc pe călcâie, întorcându-mă spre el. Pieptul mi se plimbă amplu în sus și în jos și pare că îi distrage atenția pentru că ochii i-au fugit spre decolteul meu, atrași ca de un magnet.

Gura mi-e iască, însă reușesc să-i șoptesc numele.

– Jesse.

După câteva secunde de pauză, cu vocea gâtuită îmi răspunde.

– Anya.

– Rămâi cu mine și după seara de mâine.

E un miracol că am reușit să dau glas acestui gând.

Maxilarul lui Jesse e atât de încordat, încât mi-e teamă că are să și-l luxeze, ochii îi sunt negri de furie și după ce descopăr ce îl face rugămintea mea să simtă, regret că am grăit-o.

– Te rog să intri în apartament.

Mă holbez la el fără să reacționez.

– Acum! scrâșnește printre dinți.

Cu spatele la ușă, scanez cartela, deschid și, cu doi pași în spate, trec pragul. Jesse o închide cu piciorul și mă ocolește.

– Așteaptă aici, îmi spune apăsat.

După ce verifică toate încăperile, revine în fața mea, având aceeași privire întunecată.

– Vreau să știu exact ce-mi ceri.

Înghit în sec și-mi umezesc buzele, lingându-le și sugându-le, încercând să mai câștig timp de gândire.

– Vreau să continui să fii bodyguard-ul meu.

– De ce?

Pentru că îmi place să fiu lângă tine.

– Pentru că mă simt în siguranță cu tine.

– Cu Martin nu te simți în siguranță?

– Ba da.

– Atunci de ce? Vreau să știu adevărul.

Plec capul, privind spre pardoseală. Vârfurile pantofilor noștri se ating, iar eu nu mă pot gândi decât cum ar fi să simt atingerea lui Jesse pe pielea mea. Îmi imaginez cum m-aș simți acoperită de trupul lui, învăluită de parfumul său.

Cu două degete îmi apucă bărbia și mi-o ridică până când privirile ni se intersectează.

– Adevărul.

Oricât de mult mi-aș dori, nu ne permitem să-i spun adevărul. Și nu mint, însă spun doar o parte din adevăr.

– Pentru că deși țin foarte mult la Martin, nu m-am simțit niciodată atât de protejată cum mă simt când ești tu lângă mine.

Nu mai pot să-i mențin privirea pentru că mă arde. Știe că îi ascund ceva.

Se împinge ușor în mine, forțându-mă să fac câțiva pași în spate și în lateral, până când mă opresc în perete.

– Lasă-mă să te întreb ceva, spune Jesse.

Îmi cuprinde fața în palme și capul îi coboară atât de mult spre al meu încât îi simt respirația mentolată învăluindu-mă.

– Ce crezi că se va întâmpla dacă o să continui să fiu lângă tine?

Mintea mea e complet anesteziată. Am impresia că am uitat și cum mă cheamă. Nu pot să vorbesc.

– O să-ți răspund eu. Sincer.

Inspiră adânc, expirând peste buzele mele.

– Aș înnebuni!

Inima îmi bubuie în piept și dacă nu ia distanță, s-ar putea să-mi explodeze.

Trece un degete peste obrazul meu, apăsându-l peste buza de jos, trăgând ușor de ea.

– Cum crezi că o să mă pot abține să gust din buzele astea? Cum aș putea să mă uit în fiecare zi la sânii tăi și să nu-mi doresc să-ți sug sfârcurile până când ți-ai da drumul?

Își coboară mâinile la nivelul bustului și, fără să-i atingă, le urmărește conturul.

– Cât crezi că am să rezist până când am să intru adânc în tine și am să te fac să gemi de plăcere?

Jarul din pântece coboară cu repeziciune între coapse și o umezeală plăcută își face simțită prezența.

– Abia aștept să nu mai trebuiască să te văd. Mă sufoc la gândul că mâine seară o să fie ultima dată când o să pot să-ți admir frumusețea sau să-ți simt parfumul, dar sunt cum nu se poate mai bucuros că tortura asta o să ia sfârșit. Habar n-am cum m-am abținut până acum să nu-ți rup hainele și să nu te pătrund violent. Din secunda în care te-am văzut, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Te-am privit deschizându-te în fața mea și am crezut că o s-o iau razna. Însă nimic din toate astea nu se compară cu ce am simțit în seara asta, când te-am văzut sărutându-te cu soțul tău. Nu pot, Anya. Nu pot să mai fiu în preajma ta nici măcar o secundă fără să te ating, dar o să mă străduiesc să mă abțin până mâine seară.

Sângele fierbe în mine și tot ce-mi doresc este să-și piardă rațiunea și să se lase pradă dorinței, să se năpustească asupra mea.

– Nu te abține.

Contrar așteptărilor, ochii i se măresc și emană disperare. Aș fi vrut să se împingă în mine și să nu se mai oprească, dar Jesse e plin de furie.

– Nu sunt jucăria ta, Anya, iar jocul ăsta nu e pentru noi.

Pământul se surpă sub picioarele mele și mă înghite cu totul. Privirea mi s-a împăienjenit și urechile îmi sunt învăluite de vâjâituri rebele. Simt cum mi s-au încins obrajii și nu mai aud nimic în jurul meu. Fac tot ce pot să rămân în picioare și să nu mă prăbușesc. Jesse îmi cuprinde din nou chipul între palme, dar mă retrag într-o parte, îndepărtându-mă de el.

– Anya.

Dacă el crede că se simte rău, depășit de situație, habar n-are cum mă simt eu. Aș vrea să dispar de pe fața pământului chiar în clipa asta și să nu mai simt nimic. Vreau să-mi smulg inima din piept și, cu siguranță, o lobotomie mi-ar fi de foarte mare ajutor, în schimb mă mulțumesc să scutur din cap și să-l rog să plece.

– Anya.

Vocea pare să nu-mi aparțină, dar măcar nu-mi tremură.

– Mâine la cinci plecăm spre gală. Voi rămâne acasă toată ziua. Nu voi avea nevoie de tine.

Nu vreau să creadă că-l lipsesc de respect, pentru că, deși sunt foarte supărată pentru ceea ce a spus, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-l umilesc sau să-l întristez și mai mult, așa că adaug:

– Îți mulțumesc, Jesse, pentru astăzi. Ne vedem mâine. Noapte bună!

Mă îndepărtez și nu apuc să fac doi pași, că e în spatele meu, lipindu-se de mine. Cu mâna încolăcindu-mi talia, mă trage și mai mult înspre el și aproape că nu mai respir când îi simt erecția sprijinindu-se pe fundul meu.

Încerc să memorez momentul ăsta pentru totdeauna, căci ceea ce exprimă gestul lui și starea în care se află înseamnă foarte mult pentru mine. M-am simțit respinsă în urma discursului lui de mai devreme și m-a durut să aflu că abia așteaptă să iasă din rolul bodyguard-ului meu, însă momentul ăsta îmi clatină din nou judecata, încețoșându-mi-o.

– O să ne înghită iadul pe toți, spune Jesse.

– Doar ca să știi, nu l-am sărutat.

– Te cred.

Și pleacă.